În Țibănești, experiența cu companionii Batem fierul la conac! este un laborator cu tot ceea ce un experiment inventat zi de zi poate da ca exemplu.

Rareori am putut observa un loc în care lucrurile s-au desfășurat cu o asemenea persistență, în care culturile și experiențele de tot felul s-au amestecat, luptându-se în condiții financiare precare. S-a venit din toată lumea la Țibănești și dincolo de importanța istorică și estetică a locului, este faptul că oamenii au permis această osmoză, total imprevizibilă în efectele sale chiar și din punctul de vedere al celor care l-au organizat, Șerban Sturdza, sufletul lucrurilor și Alexandra Mihailciuc, formidabil pilon al proiectului. Și o mentalitate deschisă, bazată pe realitatea lucrurilor și un vis real, l-au făcut posibil.
Condițiile legale de formare a unei profesii și inserarea unui proiect într-un mediu care nu îl aștepta au fost testate pe loc, cu eforturi mari și efecte promițătoare.
Nu cred că există un proiect similar în România, atât de creativ, flexibil și ancorat în convingerea profundă că oamenii trebuie să primească cunoștințe care să le permită să crească și pe care apoi să le împărtășească.

În taina ruralității moldovenești, într-un peisaj modelat ușor de dealuri și păduri, descoperim conacul Petre P. Carp în anii lui 2017.
Fost domeniu seniorial, acest loc eterogen și fascinant este complet atipic prin împrumuturi din arhitectura monumentală, brutalizat prin intervenții de la mijlocul secolului al XX-lea și reînviat astăzi printr-un proiect unic de acest fel și în beneficiul comunității. Dintr-o proprietate odinioară aristocrată a notabililor luminați, dincolo de tulburările teribile din secolul anterior, în condițiile pauperizării unei țări pline de bogăție, ne întrebăm cum să creezi un instrument sensibil și imaginativ pentru a forma un loc menit vieții culturale, artistice și economice. Acesta este pariul, provocarea pe care o lansează de ani de zile echipa inoxidabilă de la Laboratorul de arhitectură Prodid și Asociația Maria.

Așa s-a născut forja de artă, educativă, a proiectului Batem Fierul la Conac! Viața clocotește, creația se declanșează sub ochii noștri, iar tinerii ucenici, din însăși satul Tibănești, devin meșteșugari iscusiți, sub îndrumarea fierarilor francezi, ce se perindă an de an. Obiectele făurite, departe de a încremeni lent și fără grație, dau viață creației arhitecturale și răspund provocărilor puse de restaurarea celor mai prestigioase clădiri din întreaga Românie și din străinătate.

Les Charpentiers sans Frontières, o asociație fondată în 1992 de François Calame, a descoperit proiectul, și, mână în mână cu colegii dulgheri din Les Compagnons du Devoir, sub îndrumarea lui Șerban Sturdza și a Alexandrei Mihailciuc, au făurit structura mansardei deasupra forjei. Copacii pădurii din apropiere, frasinii, au fost aleși cu atenție și tăiați pentru a construi fermele. Totul este cioplit și ridicat cu mâna de dulgheri profesioniști, veniți din România, Franța, Marea Britanie, SUA, Canada, Spania, Polonia. Un copil de-ai locului, Mihai Vătăjelu, emigrat în Marea Britanie, redescoperă barda strămoșilor săi și participă la toate lucrările succesive ale Charpentiers sans Frontières, inclusiv la cea a prototipului cadrului Catedralei Notre Dame de la Paris, tăiat din stejar proaspăt în iulie 2020.

La Batem fierul la conac!, semințele roditoare se răspândesc și germinează!

În patru zile am regăsit o seninătate pe care o crezusem pierdută. Da, timpul se poate opri în loc dacă te afli în spațiul potrivit. Mi-am îndeplinit – aflându-mă aici un vis ce s-a conturat de acum patru ani. Patru ani în patru zile nemaipomenite! A meritat așteptarea!

O întâlnire fericită de suflete, sincerități neașteptate, surâsuri și râsete organice, bucuria lucrului împreună. Aici se construiește, se construiesc case, sobe, povești, amintiri, prietenii, punți peste frontiere lingvistice, culturale. Te construiești pe tine și descoperi, în același timp, plăcerea lucrului cu materialul: lut, fier, frescă. Și poate cel mai fascinant este lucrul cu “materialul” uman, fiindcă învelișurile de lut ale omului ascund nebănuite lucruri.

Închid amintirile de la conacul Carp în mine ca într-un borcan cu dulceață, din care mă voi înfrupta un an întreg și care mă va îndulci când viața devine amăruie.

P.S. Îmi place să spun că la Batem fierul la conac! se merge cu tălpile goale și sufletul plin.

Conacul Petre P. Carp din Țibănești găzduiește un proiect exemplar în această perioadă de gândire și interogare asupra locului manualității și oamenilor în lume, asupra semnificației activităților lor, în special în domeniul construcțiilor și al meseriilor.

Filosoful grec Anaxagoras a scris „omul gândește pentru că are mâini”. Acest dialog între mână și gândire pătrunde toată activitatea desfășurată în jurul conacului Carp, utilizarea tehnicilor de construcție și a meșteșugurilor tradiționale; învățătura lor îmbogățește gândirea, fără să vorbim de paseism, ci de tradiții creative. Aplicarea concretă a fiecărui meșteșug, bazată pe o legătură puternică cu valorile vechi, le actualizează și le reînvie. Predarea lor în ateliere îi confruntă cu evenimentele contemporane, arată valorile lor în construirea lumii de astăzi, prin combinarea abilităților, cunoașterea know-how-ului tuturor țărilor și demonstrarea universalității lor.

Șerban Sturdza, Alexandra Mihailciuc și toți cei care fac posibilă viața conacului și toate activitățile pe care le hrănește, sunt ambasadorii unei viziuni inspirate asupra lumii, care face din tradiție o valoare prezentă și viitoare, vie, creativă, unificatoare, dovadă că omul poate construi și da sens mediului său cu umilință, respect și măsură.

Exact acest lucru rezonează cu acest fragment din manifestul Bauhaus, datând din 1919, cu doar un secol în urmă:

„Arhitecți, sculptori, pictori; cu toții trebuie să ne întoarcem la munca manuală, pentru că nu există «artă profesională». Nu există nicio diferență, în fond, între artist și meșter. Artistul este doar un meșter inspirat.”

Cred că ceea ce s-a petrecut în acest an este foarte important și ar trebui repetat, pentru a trezi conștiința satului. Și când alchimia aceasta se va petrece, satul va ști să protejeze ceea ce are deja. Și se va mândri cu această valoare.
Până atunci pașii sunt mulți, dar intenții bune există. Mai cred că fiecare centimetru pătrat împlinit își merită efortul său.

Fierăria, evocându-l pe Hefaistos, dar și pe alchimiștii Renașterii, intim legată de arhitectura antică, unde plumbul topit, dar și alte metale care s-au aliat cu piatra pentru a produce virtutea arhitecturală denumită de Vitriviu firmitas (trăinicie), a devenit la Țibănești port-drapelul unei reîntemeieri. Meserie temută și nu lipsită de pericole, fierăria este punctul de plecare al civilizației contemporane, în măsura în care epoca fierului acompaniază marile structuri politice ale Antichității în a căror continuitate ne înscriem până astăzi.

Un mic atelier devine astfel un vast program legând trecutul de prezent. Dar în jurul fierăriei, la Țibănești, s-au coagulat ateliere de dulgherie, tâmplărie, zidărie și o varietate de evenimente artistice, care pleacă de la materialitatea construcției și se tot subțiază, prin olărit și decorațiuni pe diferite suporturi din materiale naturale, până devin imaterialul sonor. Mă refer aici la concertele de la Țibănești, care au devenit o tradiție, multe dintre ele având drept principal invitat grupul SONORO.

La începuturile restaurării conacului Petre P. Carp de la Țibănești s-a pus firesc întrebarea la ce ar folosi un conac în secolul 21? Întrebarea este legitimă nu numai fiindcă au dispărut locuitorii conacelor și funcția lor socială, ci fiindcă comunitatea sătească în care conacul își exercita funcția e pe cale de dispariție. De aceea arhitectul Șerban Sturdza realizează la Țibănești, în jurul prețiosului conac al lui Petre P. Carp, un prototip de reinventare a funcției conacului, nucleu economic, cultural și social al unei regiuni.

Fierăria este astăzi o competență specială și rară care însă readuce creația artistică în legătură cu obiecte funcționale (clanțe, candelabre, elemente de fier forjat în arhitectură). În epoca de înflorire economică a conacelor, când tracțiunea animală era principala forță motrice, fierăria avea potcovirea animalelor ca principală activitate.

Reconversia spre artistic a fierăriei, ca și a celorlalte meșteșuguri, le permite lui Șerban Sturdza și echipei pe care a format-o să reinsereze conacul într-o mișcare artistică și culturală semnificativă pentru societatea românească în ansamblul ei, recâștingând nu numai o funcție locală, prin educație, crearea de locuri de muncă, ci și o funcție națională printr-o mișcare artistică inedită.

Pentru tot ceea ce înseamnă recuperarea unor competențe, care erau curente odinioară în societatea românească, dar care astăzi au nevoie de o reinițiere cu ajutorul societăților de profesioniști din Europa și în mod special din Franța (Les Compagnons du Devoir), dar și restaurarea demnității unor meserii, proiectul conacului de la Țibănești este o mare școală: Școala Batem fierul la conac!

Toate mi s-au părut a fi ca într-o poveste cu personaje aproape ireale. Poate cineva va și scrie povestea! Îmi doresc să mă întorc și să văd continuarea poveștii!

Cu mult drag de toate ce le-am găsit aici.

Cinstirea memoriei lui Petre P. Carp (+1837-1919) reprezintă mai mult decât o ceremonie. Aceasta este o datorie a întregii națiuni române, pregătită să își onoreze valorile. Petre P. Carp a fost unul dintre acei oameni politici rari care ajung să fie și oameni de stat. A fost, mai exact, unul dintre făuritorii României moderne unite, artizan al sincronizării noastre cu lumea civilizată occidentală, om de cultură junimist, diplomat, ministru și premier. Filogerman convins, a militat pentru unirea Basarabiei cu România, considerând răpirea jumătății din Moldova de către ruși, la 1812, o imensă nedreptate istorică și o rană deschisă pe trupul țării. A vrut să vadă, însă, România întregită și a avut această imensă șansă.

La Țibănești, istoria actuală se îmbină atât de armonios cu gloria de acum un secol a României!

În principiu, întâlnirile Batem fierul la conac! propun ateliere în care poți experimenta lucrul în fierărie, la forjă, cu tencuielile tradiționale sau experimentale, sobăritul, pictura în frescă.

În jurul acestor muguri însă, am fost martor și participant adesea la apariția unor alte multe ateliere, dialoguri, proiecții și cântări, călătorii de documentare sau demonstrații practice îmbobocite la fața locului, atunci când s-a întâmplat ca în conacul lui Petre P. Carp să poposească un om a cărui experiență să poată fi de folos altcuiva. Olăritul, lucrul cu împletituri, facerea unor lumânări, dar și împărtășirea unor experiențe sau cunoștințe interesante din domeniul geologiei, fotografiei–toate au fost posibile aici. Nu au lipsit teatrul, muzica, dansurile de epocă, proiecții ale unor documentare și, desigur, expozițiile. Toate, sub semnul arhitecturii – poate și datorită inițiatorilor sau prezenței multor oaspeți arhitecți ori studenți în domeniu. În orice caz, mereu guverna dialogul cu monumentul de arhitectură.

Camera cu fresce a fost o provocare. Un spațiu laic, inspirat de lăcașul de cult, care urma să fie și un permanent atelier. Aici, oameni de diferite vârste și profesii, vor lăsa o urmă, vor încerca una din cele mai vechi și durabile tehnici ale picturii. Un spațiu al cărui program iconografic deschidea deopotrivă spre imaginarul creștin al vechilor fresce, spre încărcătura locului – cu natura, istoriile și personajele sale mai vechi sau mai noi, spre note ale experienței zecilor de ucenici ce se vor perinda în echipe efemere.

Pentru mine rămâne un fruct copt la timpul său. Întâlnirea cu Țibăneștiul a avut loc întâi în 2016. Îmi puneam atunci problema renunțării la profesorat. M-am confruntat însă cu un alt tip de școală, liberă, lipsită de apanajul birocratic al școlilor de azi (cel puțin din perspectiva celui ce predă), în care oamenii voiau realmente să învețe ceva cu pensula și mistria în mână. Aveam alături un arhitect- Șerban Sturdza, care, între multe altele, fusese la rândul său profesor în Timișoara în perioada în care grupul Sigma inițiase o programă experimentală, pe Alexandra Mihailciuc și ceilalți coordonatori de atelier, sau uneori meșteri cu sute de metri de frescă în spate, gata să conlucreze sau să cânte împreună cu tine după orele de lucru. În echipe puteau fi copii, liceeni, studenți în varii domenii, oameni din satele locului sau veniți din Anglia, Franța, Olanda…

Cu zâmbetul și privirile lor în minte, predau și azi.

Probabil prima lucrătură de acest fel (din lume)…un experiment început cu ceva ani în urmă, dintr-un soi de relație maturată cu pasiune, înțeles și folos, la Batem fierul la conac!, de un constructor vizionar.

Lumea noastră e făcută din paste și fibre, înțeleasă ca materialitate, făurită după atributele proprii într-o ordine firească și proprie unei schematici noi, pământ și paie, pictură și fierărie, pită și piper.

Fierăria Batem fierul la conac! ar putea fi considerată un simplu atelier de fierărie. Un atelier normal, cu o forjă, nicovale, unelte, oțeluri de diferite secțiuni și sigur, un miros de cărbune ars care încă emană aburi.

Dar destul de repede ne dăm seama că locul este vibrant, nu numai prin lucrările de feronerie de artă care pleacă din acest atelier, ci și prin întreaga atmosferă care domnește și prin toate proiectele gândite aici.

Acest spațiu este un adevărat laborator, cu toate posibilitățile oferite de un loc de creativitate, de facere și ființare.

Este suficient să se-aprindă focul din forjă pentru a opri trecătorii; iar sunetul ciocanului care lovește fierul fierbinte îi face curioși până și pe necunoscători.

La Batem fierul la conac! se întâmplă multe! Pentru a înțelege povestea, ia-ți timp să-i asculți pe Șerban Sturdza, pe Alexandra Mihailciuc sau pe companionii locului. De exemplu, un feronier de artă care forjează, dând viață atelierului, adesea cu tineri români sau francezi, care descoperă forja de artă și multe alte meșteșuguri. Tânărul companion locuiește pe lângă conac, la fel ca orice tânăr care călătorește prin intermediul programului “Tour de France” sau “Tour du Monde”. Prin călătoria sa are menirea să-și perfecționeze meșteșugul, să descopere bogățiile culturale care îl înconjoară. La conac, meșteșugarii noștri au șansa de a învăța un nou limbaj, de a lucra la prelucrarea metalelor, de a studia, de a desena, de a comanda materialul, de a fi în autonomie reală și în responsabilitate vizavi de munca lor pentu a menține în viață meșteșugul. De asemenea, companionii trebuie să-i învețe pe tinerii români elementele de bază ale fierului de mai multe ori pe săptămână, făcându-i astfel conștienți de formare, profesie și comportamentul pe care trebuie să-l aibă în fața materialului și a vieții.

Profităm de acest loc pentru a putea mobiliza tineri, cu programe Erasmus. Stagii de două și trei săptămâni sunt organizate în jurul unui proiect care implică și descoperirea României cu tradițiile și patrimoniului său cultural.

Suntem întotdeauna gata să-i întâmpinăm pe viitorii companioni români în Turul Franței, să ajutăm povestea Batem fierul la conac! să dezvolte noi proiecte și noi acțiuni care vor evidenția o formă de companionaj! Dar mai presus de toate, care va permite tinerilor să înflorească cu și prin meșteșugul său. Și, așa cum se spune între noi, Les Compagnons du Devoir, nu să înrobească, ci să slujească devenirea omului!

Batem fierul la conac! e un loc în care mă întorc cu drag și îmi place să văd cum se mișcă munții aici.